Psalmii 107 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

CARTEA A CINCEA

1Aduceți laude, mereu,

Pentru al nostru Dumnezeu,

Căci îndurarea Domnului

Ține în veacul veacului!

2Așa să zică cei aflați,

De Dumnezeu, răscumpărați,

Pe care El i-a izbăvit

De cei care i-au dușmănit,

3Strângându-i iar, pe fiecare,

De prin ținuturile-n care

Fuseseră împrăștiați

Și printre neamuri alungați.

Din răsărit El i-a adus,

Din miazănoapte, din apus

Și de la mare. Ei erau

4Pierduți atunci, și pribegeau

La întâmplare, prin pustie,

Pe căi de cari nimeni nu știe –

Căci se vădiră neumblate –

Și nu găseau nici o cetate

În care să fi locuit.

5De sete ei au suferit,

Iar foametea i-a măcinat.

6În strâmtorare, au strigat

La Domnul, care – iertător –

I-a scos din tot necazul lor.

7Pe un drum drept i-a însoțit

Și-apoi un loc de locuit,

Într-o cetate, El le-a dat.

8O, de-ar fi Domnul lăudat,

Pentru-a Lui bunătate mare,

Pentru minunile pe care

El le-a făcut printre cei vii,

Pentru ai oamenilor fii!

9Iată că El a adăpat

Sufletul celui însetat

Și bunătăți a dăruit

Celui care a flămânzit.

10Aceia care se găseau

În întuneric, viețuiau

În umbra morții, prinși în fiare

Și în ticăloșie mare,

11Pentru că au nesocotit

Sfatul ce le-a fost dăruit

De Cel Prea-Nalt, fiind mereu,

Ne-ascultători de Dumnezeu

Și răzvrătiți în contra Lui,

Stârnind mânia Domnului.

12Dar Dumnezeu i-a pedepsit;

Prin suferință i-a smerit,

Iar ajutor nu au avut

Atuncea când ei au căzut.

13În strâmtorare, au strigat

La Domnul, cari i-a ajutat.

Vădindu-Se îndurător,

I-a scos din tot necazul lor.

14Domnul i-a ridicat de jos,

Din întuneric El i-a scos,

Sfărmând lanțul ce se vădea,

În umbra morții că-i ținea.

15O, de-ar fi Domnul lăudat,

Pe tot pământul, ne-ncetat,

Pentru-a Lui bunătate mare,

Pentru minunile pe care

El le-a făcut printre cei vii,

Pentru ai oamenilor fii!

16El a zdrobit porți de aramă

Și a sfărmat – de bună seamă –

Zăvoarele cele-ncuiate

Care din fier au fost lucrate.

17Nebunii, prin purtarea lor,

Prin vina făr’delegilor,

Ajunseră nenorociți,

18La poarta morții părăsiți.

Sufletul lor se dezgustase

De hrana ce o căpătase.

19În strâmtorare, au strigat

La Domnul, cari i-a ajutat.

Vădindu-Se îndurător,

I-a scos din tot necazul lor.

20Cuvântul Său i-a vindecat

Și-apoi din groapă i-a săltat.

I-a ridicat, din nou, în sus,

Căci izbăvire le-a adus.

21O, de-ar fi Domnul lăudat,

Pe tot pământul, ne-ncetat,

Pentru-a Lui bunătate mare,

Pentru minunile pe care

El le-a făcut printre cei vii,

Pentru ai oamenilor fii!

22Jertfe să-I dați, lui Dumnezeu,

De mulțumire și mereu,

Lucrarea Lui să o vestiți

În lume și s-o însoțiți

Cu strigăte de bucurie

Și chiote de veselie.

23Cei care negustori erau

Și pe corăbii se aflau,

24Văzut-au lucrul Domnului,

În mijlocul adâncului.

25Vânturi a pus, să sufle tare

Și a iscat valuri în mare.

26Ele, spre ceruri, ridicau

Și în adâncuri coborau

Apoi corăbiile-aflate

Pe-ale lor creste înspumate,

Iar sufletul oamenilor

Pierdut era, în fața lor.

27Oamenii, prinși de amețeală,

Păreau că-s beți, fără-ndoială,

Și toată iscusința lor

Nu le era de ajutor.

28În strâmtorare, au strigat

La Domnul, cari i-a ajutat.

Vădindu-Se îndurător,

I-a scos din tot necazul lor.

29Domnul, furtuna, a oprit

Și valurile-a potolit.

30Oameni-atunci s-au bucurat,

Iar Dumnezeu i-a ajutat

Ca să ajungă, negreșit,

Pân’ la limanul mult dorit.

31O, de-ar fi Domnul lăudat,

Pe tot pământul, ne-ncetat,

Pentru-a Lui bunătate mare,

Pentru minunile pe care

El le-a făcut, printre cei vii,

Pentru ai oamenilor fii!

32În al bătrânilor sobor

Și-n adunarea tuturor

Popoarelor, fie-nălțat

Al nostru Domn și lăudat!

33El, în pustiu, poate preface

Râuri. De-asemeni, poate face

Izvoare de a fi secat,

Ajungând un pământ uscat.

34Din țara roditoare, iată,

El face o țară sărată,

Pentru că rele săvârșesc

Aceia cari o locuiesc.

35Tot El e Cel ce poate face

Pustiu-n iaz a se preface,

În timp ce un pământ uscat

E, de izvoare, adăpat.

36Pe cei flămânzi, El îi așează

Acolo. Ei întemeiază

Atuncea, o cetate-n care

Să locuiască fiecare.

37Ogoarele le pregătesc,

Le-nsămânțează, vii sădesc

Și-apoi, la vremea roadelor,

Adună roada muncii lor.

38Asupra lor, Domnul veghează

Mereu, și-i binecuvântează;

Necontenit, El îi sporește

Și-ale lor vite le-nmulțește.

39Cumva, de sunt împuținați,

Ori asupriți, sau apăsați,

40Domnul, asupra celor cari

Se dovedesc a fi mai mari,

Varsă dispreț și prin pustie,

Îi poartă-apoi în pribegie.

41Dar îl ridică, negreșit,

Pe-acela care e lipsit;

Pe nevoiaș îl izbăvește,

Iar al său neam îl înmulțește

Încât ajungea-a fi apoi,

Asemeni turmelor de oi.

42„Oamenii cei neprihăniți

Sunt bucuroși și fericiți

Că orișice nelegiuire

Dispare, din întreaga fire!”

43Cel care, înțelept, se ține,

Mereu dar, să ia seama bine,

La bunătățile pe care

Al nostru Dumnezeu le are.