Isaia 16 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Trimiteți miei, în dar, de-ndat’,

Pentru al țării împărat!

Din Sela, al vost’ dar să vie,

Pe drumurile din pustie,

Până la muntele pe care

Fiica Sionului îl are!

2Precum e pasărea speriată

Care din cuib e alungată,

Sunt fetele Moabului,

La trecerea Arnonului.

3Ele vor zice: „Sfătuiește

Și vino dar, de mijlocește!

Ne-acoperă pe fiecare,

Cu umbra ta-n amiaza mare,

De parcă vălu-ntunecat

Al nopții ne-ar fi-nconjurat!

Ascunde-i pe cei urmăriți

Și nu-i vinde pe cei fugiți!

4Lasă-i să se adăpostească,

La tine ca să locuiască

Aceia care sunt scăpați,

Cari din Moab sunt alungați!

Fii pentru ei, locul în care

Oameni-acești găsesc scăpare,

De-acela care se vădește

Că țara lor o pustiește.

Căci apăsarea nu durează,

Iar pustiirea încetează

Și cel ce calcă a lor țară,

Foarte curând, are să piară.

5În locul lui are să fie –

Atunci – un scaun de domnie.

Acesta se va vădi tare,

Căci e-ntărit prin îndurare.

În a lui David casă, iată

Că un judecător se-arată,

Cari plin e de credincioșie.

Prieten el are să fie

Al dreptului și-o să se-arate,

De râvnă plin, pentru dreptate.

6„Am auzit de fudulia,

De îngâmfarea, de trufia,

De lăudăroșenia mare

Pe cari mândrul Moab o are.”

7De-aceea, în această vreme,

Moabul a ajuns a geme.

Pentru Moab, cu toți se tem

Și pentru a lui soartă gem.

Să suspinați, adânc mâhniți,

Când – la Chir-Hareset – priviți

Și-asemeni când în el intrați

Și pe-ale lui ruine stați.

8Câmpiile cele pe care

Țara Hesbonului le are,

Ajuns-au ca să lâncezească,

Căci nu mai au ce să rodească.

Ai neamurilor domnitori

S-au repezit, triumfători,

În Sibma, unde au sfărmat

Vița-de-vie. Au tăiat

Butucii care se-ntindeau

Spre Iaezer și se-ncâlceau

Până departe, în pustie.

Mlădițele viței-de-vie

Se întindeau în depărtare,

Ajungând dincolo de mare.

9Plâng, pentru via cari, odată,

Se întindea în Sibma toată,

Precum lacrimi mă podidesc

Când către Iaezer privesc.

Udat ești Elealule,

Precum și tu – Hesbonule –

De ale mele lacrimi care

Curg peste voi, fără-ncetare,

Căci peste roade, pe furiș –

Peste al vostru seceriș

Și-asemenea și peste voi –

Cade un strigăt de război!

10S-a dus întreaga bucurie

Și veselia din câmpie.

Nu mai sunt cântece în vii

Și nici zumzet de veselii!

Vinul, în teascuri, a secat,

Căci nimeni nu l-a mai călcat.

„Ce bucurie se vădea

Pe când culesul începea!

Dar veselia a tăcut,

Căci să-nceteze am făcut.

11Precum o harfă, tot mereu,

Pentru Moab, sufletul meu

Plânge acum. Inima mea

Se tânguie de-asemenea,

Și pentru Chir-Hares. Dar iată,

12Când tot Moabul se arată,

Pe înălțimi urcând grăbit

Și când intra-va obosit

În sfântul său locaș în care

Se va ruga pentru-ndurare,

Nimica nu va căpăta

Și în zadar va aștepta!”

13Cuvântu-acesta a fost spus

De către Domnul Cel de Sus,

Cu multă vreme înainte,

Pentru a se lua aminte,

Și spre Moab e îndreptat.

14Domnul astfel a cuvântat:

„În doar trei ani – cum sunt cei care

Un simplu simbriaș îi are –

Ajunge-va disprețuită

Întreaga slavă strălucită

Pe cari Moabul – azi – o are,

Cu toată-a lui mulțime mare.

Aflați dar, că va rămânea,

Apoi, puțin lucru din ea,

Astfel încât să pot să zic

Că nu a rămas mai nimic.”