Geneza 37 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Iosif vândut de frații săi

1În Canaan, a locuit

Iacov, unde a fost privit

Ca un străin și tatăl lui,

De oamenii ținutului.

2Iată acum, basmul pe care,

Iacov, și al său neam, îl are:

Șaptesprezece ani avea

Iosif, atuncea când ducea,

Pe câmp, turmele tatălui

Său Iacov, iar asemeni lui,

Cu oile, la câmp, ședeau

Și frații săi. Acești erau

Fiii – o parte – ai Bilhăi,

Iar ceilalți erau ai Zilpăi.

Iosif, lui Iacov, îi spunea

Ce vorbe rele-i auzea

Pe frații săi, că au rostit.

3Israel mai mult l-a iubit –

Din toți copiii ce-i avuse –

Pe Iosif, pentru că el fuse

Copilul care s-a născut

La bătrânețe. I-a făcut

Haină pestriță, fiului.

4Atunci, văzură frații lui,

Că Iosif e cel mai iubit,

De tatăl lor. L-au pizmuit,

Și n-au putut să-i mai vorbească,

Nicicând, cu dragoste frățească.

5Iosif avu un vis. Grăbit,

S-a dus de le-a istorisit

Și fraților săi, ce-a visat.

În liniște l-au ascultat,

Iar când sfârșit-a de vorbit,

Cu mult mai mult l-au pizmuit.

6El zise, către ai săi frați:

„Veniți încoace și-ascultați

7Ce am visat. Noi toți eram

Plecați la câmp și snopi legam.

De-odat’, ce credeți că văd eu?!

Văd cum se scoală snopul meu,

De unde era așezat,

Și stă-n picioare-nconjurat

De-ai voștri snopi, ce culcați sânt,

Cu toți, cu fața la pământ,

În jurul lui.” Când auziră

8Frații, lui Iosif îi vorbiră:

„Tu crezi că vei domni apoi,

Sau cârmui-vei peste noi?!”

De-atunci, mai mult, l-au pizmuit –

Atât pentru ce-a povestit,

Cât și pentru visul avut.

Ura, mai mare, le-a crescut,

9Când Iosif mai avu un vis.

El și-a chemat frații și-a zis:

„Iar am visat: și se făcea

Că soarele – luna, și ea –

Și încă unsprezece stele –

Cu toți – ‘naintea feței mele,

Pân’ la pământ, s-au închinat.”

10Auzind, Iacov l-a mustrat,

Spunând: „Ce-nseamnă visul tău?!

Doar n-o s-ajung așa de rău,

Încât și eu și a ta mamă –

Și frații tăi, de bună seamă –

S-ajungem să ne așezăm

Și-apoi, cu toți să ne-nchinăm

În fața ta, pân’ la pământ?

Ferească Dumnezeu Cel Sfânt!”

11Fraților, ura, le-a sporit,

Când visul le-a istorisit.

Iacov, în schimb, nu a uitat

Ceea ce Iosif a visat.

12Frații mai mari, atunci pășteau

13Oile, la Sihem. „Eu vreau” –

Lui Iosif, Iacov i-a vorbit –

„La frații tăi, să te trimit.

14De-s sănătoși – când îi găsești –

Tu să-i întrebi. Să-mi aduci vești

Și despre oi.” Iosif, pe calea

Care se-ndreaptă înspre valea

Hebronului, a apucat.

15Mergând pe câmp, s-a întâmplat,

Un călător, de-a întâlnit.

Acela, astfel, i-a vorbit:

„Pe cine cauți?” „Pe-ai mei frați.

16„Știi unde sunt?” „Da, sunt plecați.

17I-am auzit eu, când au spus:

„Hai la Dotan”. Iosif s-a dus

Și, la Dotan, i-a întâlnit.

18Ei, de departe, l-au zărit,

Căci se aflau pe-un întins șes.

„Să-l omorâm!” – s-au înțeles,

19În grabă. „Iată-l!” – ei au zis –

„Pe-acel plăsmuitor de vis.

20Veniți acum, să-l omorâm

Și într-o groapă să-l vârâm!

Vom spune că l-o fi mâncat

21Vreo fiară.” Ruben l-a scăpat,

Din mâna lor, căci el a zis:

„Nu trebuie a fi ucis!

22Sângele lui, să nu-l vărsați!

Mai bine să îl aruncați

În astă groapă, din pustie!”

Ruben avea de gând să vie,

Să-l ia din groapă mai apoi,

Spre-a-l duce-acasă, înapoi.

23Când Iosif s-a apropiat,

De haină, ei l-au dezbrăcat

24Și într-o groapă l-au zvârlit.

Norocul, însă, i-a zâmbit

Lui Iosif – groapa nu avea

Apă, ca să se-nnece-n ea.

25La masă-au stat apoi. Când, iată,

Văzură că venea o ceată,

Din Galaad. Ismaeliți

Erau cei întovărășiți

În ceată. Cămilele lor,

Cu smirnă, leac alinător,

Tămâie, erau încărcate –

Către Egipt fiind mânate.

26Iuda, fraților săi, le-a zis:

„Ce câștigam, de-am fi ucis,

Pe Iosif și i-am fi ascuns

Sângele-apoi?!” Ei n-au răspuns,

Iar el urmă: „Haideți să-l prindem,

27Ismaeliților să-l vindem!

Să nu punem mâna pe el,

Căci ne e frate. E la fel

Cu noi – este din carnea noastră.

Deci, care e părerea voastră?”

L-au ascultat, căci s-au gândit

Că Iuda, bine, a vorbit.

28Precum au zis, au și făcut:

L-au scos pe Iosif – l-au vândut,

Pe-arginți, Ismaeliților,

Care plătit-au fraților,

Douăzeci sicli, iar apoi –

Având pe Iosif în convoi –

Cămilele-au încălecat

Și spre Egipt s-au îndreptat.

Jalea lui Iacov

29Ruben, la groapă, a venit,

Dar Iosif n-a fost de găsit.

Atunci, haina și-a sfâșiat,

30Și pe-ai săi frați i-a întrebat:

„Unde-i băiatul, frate-meu?!”

Ce-am să mă fac, acuma, eu?!”

31Haina pestriță, o luară

Frații, și-un țap înjunghiară.

În sângele ce-au adunat,

Haina lui Iosif, au muiat.

32Cu ea, o slugă au trimis

La Iacov, și astfel i-au zis:

„Să-i spui: „Iată ce am găsit!

Că-i a lui Iosif, ne-am gândit.

Acum, vezi tu, dacă-i a lui.”

33Iacov, că e a fiului

Său Iosif, a recunoscut

Și-a zis omului: „Am știut

Că este a fiului meu.

O fiară l-a mâncat, cred eu.

Bucăți, cred că l-o fi făcut,

Pentru că sânge am văzut,

Pe haina ce-o purta mereu,

Pe cari i-am dăruit-o eu.”

34Hainele-apoi și-a sfâșiat,

Pe coapse, sac și-a-nfășurat

Și multă vreme a jelit

Pe fiul său, care-a pierit.

35Toți fiii – fiicele, la fel –

Au vrut să-l mângâie, dar el,

Pe toți, i-a-ndepărtat, zicând:

„Eu mă voi pogorî, plângând,

În locuința morților,

La fiul meu.” În drumul lor

36Madianiții l-au vândut

Pe Iosif. El a încăput

Pe mâinile lui Potifar.

Egiptul i-a fost țară, iar

Stăpân, un mare dregător

Și căpitan al străjilor

Lui Faraon, iar casa lui,

A fost casa stăpânului.