Neemia 9 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Postul și mărturisirea păcatelor

1În luna-a șaptea, când sosi

A douăzeci și patra zi,

Fiii poporului pe care

Neamul lui Israel îi are,

Numai în saci se îmbrăcară

Și-n cap, țărână, își turnară,

Căci un post mare au vestit.

2Atuncea, ei s-au despărțit

De toți străinii cari erau

În țara lor, de locuiau,

Și-au mers de și-au mărturisit

Păcatul ce l-au săvârșit

Și ei și cei ce se vădeau

Cum că ai lor părinți erau.

3Din cartea Legii Domnului,

I s-a citit poporului

Un sfert de zi și, fiecare,

Păcatele pe cari le are,

Apoi și le-au mărturisit

Alt sfert de zi și, negreșit,

S-au strâns ‘naintea Domnului,

Ca să se-nchine-n fața Lui.

4Bani, cu Buni după el,

Cu Iosua, cu Cadmiel,

Chenani și Șebania,

Cu Șerebia-asemenea,

Și celălalt Bani veniră

Grabnic atunci și se suiră

Pe scaunul Leviților,

Să strige către Domnul lor.

5Iosua, Bani, Cadmiel,

Cu Hașabania la fel,

Cu Hodia, Șebania

Precum și cu Petahia

Și Șerebia au ieșit

În față și-astfel au vorbit:

„Degrabă, toți să vă sculați!

Pe Domnu-L binecuvântați,

Din veșnicie-n veșnicie!

Și binecuvântat să fie

Numele Tău sfânt și slăvit,

Căci mai presus S-a dovedit,

De orice binecuvântare

Sau laudă! Domnu-i Cel care

6E făcătorul cerului

Precum și a oștirii lui.

Domnu-a făcut acest pământ

Și toate câte, pe el, sânt.

La toate, viață, El le-a dat,

Iar cerul I s-a închinat.

7Pe-Avram, Tu Doamne l-ai ales

Și-apoi, din Ur, Tu l-ai cules.

L-ai scos afară din Haldeea,

Iar numele, după aceea,

Îndată Tu i l-ai schimbat

Și „Avraam” a fost chemat.

8În a lui inimă-ai privit

Și-n ea, Tu ai descoperit

Credincioșie. Ai văzut

Lucrul acesta și-ai făcut

Un legământ cu el, de-ndată,

Spunând că lui îi va fi dată –

Și-asemenea urmașilor –

Pământul Canaaniților,

Al celor care sunt Hetiți

Și Amoriți și Fereziți

Și cel al Iebusiților,

Precum și-al Ghirgasiților.

9În al Egiptului ținut,

Numai Tu Doamne ai văzut

În ce necaz mare erau

Părinții noști’, pe când trăiau.

La Marea Roșie au stat

Și către Tine au strigat,

Iar Tu, atunci, i-ai auzit.

10Minuni și semne-ai săvârșit,

În contra Faraonului,

Precum și a poporului

Pe care el îl stăpânea

Și-a țării pe care-o avea,

Căci i-ai știut pe fiecare,

Cu cât de multă îngâmfare –

Față de-ai noștri – s-au purtat,

Când în Egipt ei s-au aflat.

Prin tot ceea cei ai făcut

Atunci, ei, slava, Ți-au văzut.

Și astăzi ea este văzută

Și tuturor li-e cunoscută.

11Marea, în două-ai despicat

Și a trecut, ca pe uscat,

Poporul Tău. Peste cei care

Îl urmăreau cu-nverșunare,

Potop de ape-ai prăbușit

Și în adâncuri au pierit.

12Ziua, un stâlp de nor erai,

Iar noaptea, Tu Te arătai

Un stâlp de foc. În acest fel,

Tu l-ai condus pe Israel,

Pe drumul ce l-ai pregătit.

13Când la Sinai Tu ai venit,

Din înălțimea cerului,

Tu ai vorbit poporului.

Atuncea lui, porunci i-ai dat

Și dreapta Lege i-ai lăsat.

Învățături i-au mai fost date

Și rânduieli ce-s minunate.

14Poporului, Tu i-ai făcut

Sabatul Tău, de cunoscut.

Porunci, prin Moise, i-ai lăsat;

Învățături și legi i-ai dat.

15Pâine ai dat poporului,

Din înălțimea cerului.

Apoi, din stâncă ai făcut

Să iasă apă de băut.

Țara i-ai dat-o-nstăpânire,

Ca să o aibă moștenire.

16Părinții noști’ s-au îngâmfat:

Poruncile-Ți nu le-au urmat,

Ci ei – cu toții – au vădit

Că gâtul și-au înțepenit.

17Să Te asculte, n-au mai vrut.

Minunile ce le-au făcut

Le-au dat uitării, vrând apoi

Ca în robie, înapoi,

Să se întoarcă. Căutară

Alți căpitani de-și așezară.

Dar Doamne, Tu Te-ai arătat

Gata să ierți, căci ești bogat

În bunătate. Te-ai vădit

Îndurător – necontenit –

Și milostiv; căci Ți-a păsat

De ei și-astfel, nu i-ai lăsat

18Nici chiar atunci când ai văzut

Că un vițel ei și-au făcut,

Zicând: „Acesta e, mereu,

Al nostru Domn și Dumnezeu

Cari din Egipt ne-a scos afară

Și astăzi, liberi suntem, iară!”

La mari ocări, față de Tine,

Ei s-au dedat, văzut-ai bine.

19În îndurarea Ta cea mere,

I-ai însoțit, fără-ncetare,

Când prin pustiu, al Tău popor

A rătăcit. Stâlpul de nor,

Pe timpul zilei, l-a-nsoțit

Și-apoi, când seara a venit,

Stâlpul de foc a luminat

Calea pe care a umblat.

20Le-ai dat din Duhul Tău cel bun,

Făr’ să iei seama la ce spun,

Ca-n felu-acesta să-i deștepți

Și să îi faci mai înțelepți.

De gura lor, n-ai depărtat

Mana din cer și-apoi le-ai dat

Și apă să se răcorească

Și setea să și-o potolească.

21Au rătăcit, ani patruzeci,

Pe-ale pustiului poteci,

Însă nimic nu le-a lipsit.

Straiul nu li s-a învechit,

Iar talpa nu li s-a umflat.

22În mână, împărați le-ai dat

Și-ale lor țări le-ai împărțit.

Poporul Tău a cucerit

Țara ce o avea Sihon –

Cel cari domnise la Hesbon –

Și țara ce o stăpânise

Og care în Basan domnise.

23Ai înmulțit fiii pe care,

Neamul lui Israel îi are,

Încât fiii poporului,

Precum stelele cerului,

Ajunseră-n număr să fie.

I-ai adunat de prin pustie

Și-apoi le-ai dat, drept moștenire,

Țara pe cari, în stăpânire,

Părinților lor le-a fost dată,

De mult, în vremea-ndepărtată.

24Ai lor feciori intrară-n țară

Și-n stăpânire o luară.

Tu ai smerit, în fața lor,

Poporul Canaaniților.

Din țară, fost-au alungați

Locuitori și împărați.

25Peste cetățile-ntărite,

Peste ogoarele-nsorite,

Sau peste case și cetăți

Cari pline-au fost de bunătăți,

Ori peste puțuri și măslini,

Pomi roditori, vii sau smochini,

Ei au ajuns să stăpânească,

Prin bunătatea Ta cerească.

Pe săturate au mâncat

Și-n acest fel s-au îngrășat,

Căci numai într-o desfătare

Trăit-au ei, fără-ncetare.

26În urmă, ei s-au răzvrătit

În contra Ta și-au părăsit

Legea pe care-ai rânduit-o,

Pe cari, prin Moise, au primit-o.

Pe-ai Tăi proroci, ei i-au ucis

Și n-au păzit ce era scris.

La mari ocări, față de Tine,

Ei s-au dedat, văzut-ai bine.

27Atuncea, Tu i-ai părăsit

Și-ai lor vrăjmași i-au înrobit.

Când în necaz ei s-au aflat,

Grabnic la Tine au strigat.

Apoi, plânsul poporului,

Din înălțimea cerului,

De-ndată Tu l-ai auzit

Și îndurare ai vădit,

Căci ai lăsat izbăvitori

Să-l scape de asupritori.

28Dar când odihnă au avut

Din nou, cu toți au început,

Legea, de-a nu Îți asculta

Și-a face rău în fața Ta.

Atuncea, Tu i-ai părăsit

Și-ai lor vrăjmași i-au stăpânit.

Iarăși, la Tine au strigat,

Iar Tu, din nou, i-ai ascultat,

Căci îndurare ai vădit,

Pentru că iar i-ai izbăvit.

De multe ori, poporul Tău

Față de Tine-a făcut rău.

Dar Tu, mereu, l-ai ajutat.

29Pe toți, fierbinte, i-ai rugat

Ca Legea Ta să o păzească,

Porunca să Ți-o împlinească.

Însă prin tot ce au făcut,

Nicicând, s-asculte nu au vrut.

Astfel, ei au păcătuit

Față de tot ce-ai rânduit,

Deși această rânduială

Îl face viu – fără-ndoială –

Pe-acela care o păzește

Necontenit, și o-mplinește.

În urmă, cu-ndărădnicie,

Ei – spatele – Ți-au întors Ție,

Grumazul și-au înțepenit

Și să Te-asculte, n-au voit.

30Totuși, mulți ani Tu i-ai răbdat

Și multe înștiințări le-ai dat,

Prin Duhul și prorocii Tăi.

Dar ei, cu toți, s-au vădit răi

Și n-au vrut ca să ia aminte

La sfintele Tale cuvinte.

Atunci, ai dat al lor popor,

În mâinile vrăjmașilor.

Neamuri străine au venit

Și peste el a stăpânit.

31Însă, în bunătatea-Ți mare,

Tu arătat-ai îndurare,

Pentru că nu l-ai părăsit

Și astfel nu l-au nimicit

Vrăjmașii, căci ești iertător,

Ești milostiv și-ndurător.

32Doamne, al nostru Dumnezeu,

Tu care Te areți mereu

Mare a fi și-nfricoșat,

Tu care nu ai lepădat

Cuvântul legământului,

Pe cari l-ai dat poporului,

Să nu privești ca ne-nsemnat

Ceea ce noi, neîncetat,

Din vremuri vechi am suferit,

De când părinții ne-au trăit.

Să nu privești drept ne-nsemnat,

Ce-au suferit, neîncetat,

Toți căpitani-aceia cari,

Peste popor au fost mai mari,

Cu împărați și cu preoți,

Precum și cu prorocii toți.

Să nu privești ca ne-nsemnat,

Ce-am suferit noi, ne-ncetat –

Noi cari suntem al Tău popor –

Din vremea împăraților

Asiriei și pân’ acum

Când de pe al robiei drum,

Din nou, în țară, am intrat.

33În tot ce ni s-a întâmplat,

Tu ai fost drept și credincios,

Iar noi răi fost-am, ne-ndoios.

34Toți căpitani-aceia cari,

Peste popor erau mai mari,

Cu împărați și cu preoți,

Precum și cu prorocii toți

N-au păzit Legea ce ne-ai dat,

Porunca nu Ți-au ascultat,

Nici înștiințările pe care

Ni le-ai trimis fără-ncetare.

35Pe când erau stăpâni în țară,

Când binefaceri căpătară

Din partea Ta – căci Tu le-ai dat,

Ogoarelor lor, rod bogat –

Nu te-au slujit. S-au abătut

Și lucruri rele au făcut.

36De-aceea s-a-ntâmplat apoi,

Ca astăzi, robi s-ajungem noi.

Poporul Tău e înrobit,

Pe un pământ ce l-au primit

Părinții noștri, de la Tine,

Ca să le meargă astfel bine

Și bucurii să poată-avea,

Prin rodul care o să-l dea.

37Pământul nostru, mai apoi,

Nu mai rodește pentru noi,

Ci pentru alții, care sânt

Străini față de-acest pământ,

La care noi am fost aduși,

În starea de a fi supuși,

Din pricina păcatelor,

Făcute de al nost’ popor.

Alți împărați ne stăpânesc

Și fac așa precum poftesc

Cu vitele ce le avem

Și-apoi cu noi, care suntem

Aduși, azi, într-o strâmtorare

Ce se vădește foarte mare!”

Înnoirea legământului

38Noi, pentru ceea ce s-a zis,

Făcut-am legământ, în scris,

Semnat de toți aceia cari,

Peste popor erau mai mari,

De tot soborul de preoți,

Precum și de Leviții toți.