Iov 15 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

A doua cuvântare a lui Elifaz

1Iov a sfârșit de cuvântat.

Prietenii l-au ascultat

În liniște, iar Elifaz

Și-a ridicat al său obraz,

Spre el, și astfel i-a vorbit:

2„Să fie, oare, potrivit,

Să dea răspuns, cu multă artă,

Un înțelept, însă deșartă

Să fie-nțelepciunea lui?

Ca vântul răsăritului,

Are să-și umfle pieptul el?

3Se apără-nțeleptu-acel,

Doar prin cuvinte fără rost,

Prin cuvântări care n-au fost

Folositoare la nimic?

4Tu, însă, nimicești – îți zic –

Teama de-al nostru Dumnezeu,

Evlavia care, mereu,

5I-o datorăm. Nelegiuirea

Gura-ți conduce; iar vorbirea

Pe care noi ți-am ascultat-o,

Pare că ai împrumutat-o

De la vicleni. Nu te uita!

6Căci nu noi, ci chiar gura ta

Te osândește. Îți vorbesc

Și-n contra ta mărturisesc

7Buzele tale. Ești tu, oare,

Cel cari întâietate are?

Ești primul care a văzut

Lumina? Oare ești născut

‘Nainte să se fi-nălțat

Dealuri și munți? Sau tu ai stat

În adunarea Domnului?

8Ai fost la sfaturile Lui,

Și-nțelepciune ai sorbit

Din toate câte s-au vorbit?

9Ce știi, ca să nu știm și noi?

Ai, oare, cunoștințe noi,

Pe care nu le-am dobândit?

10Se poate. Dar le-au auzit,

Desigur, alții. Precum știți,

Avem bătrâni mai înziliți

Decât al tău părinte-a fost.

Deci iată, n-are nici un rost

Să credem că ai întâlnit

Ceva ce nu s-a pomenit,

Căci orice s-ar fi întâmplat,

Bătrânii – sigur – au aflat

11‘Nainte-ți. Puțin lucru, oare,

Sunt mângâierile pe care

Ți le dă Domnul, orișicând,

Și vorbele ce-atât de blând,

Acuma, ție îți vorbesc?…

12Dar încotro – iată-ndrăznesc

Să-ntreb – inima te îndeamnă?

Privirea-ți țintă, ce înseamnă?

13Oare-mpotriva Domnului,

Mânia-ți este? Contra Lui

Sunt vorbele necugetate,

Potop, de gura-ți revărsate?

14„Ce-i omul, pentru-a fi curat?

Poate cel care s-a-ntrupat

Dintr-o femeie pământeană,

Să fie fără de prihană?

15Iar dacă Domnul nu se-ncrede

În sfinții Săi, și dacă vede

Necurăția cerului,

16Atunci ființa omului

Mult mai puțin apreciată

Are a fi, căci e stricată,

Omul sorbind cu bună știre –

Ca apa – din nelegiuire.”

17Ascultă-mă, căci iată, vreau,

Învățătură să îți dau!

18Am să vă spun ce-am constatat;

Tot ce-am văzut, ce-au arătat

Cei înțelepți – ce au vorbit,

Tot ceea ce-au descoperit,

Ceea ce din părinți aflară

19Căci ei primit-au astă țară

Ca să o aibă-n stăpânire,

Iar printre ei, n-avem de știre

Că vreun străin s-ar fi aflat.

20„Omul cel rău e-nspăimântat;

Anii ce-i are de trăit

Sunt, pentru cel nelegiuit,

21Plini de neliniști. Temeri vechi

Îi țipă-ntruna, în urechi

Și-n plinul fericirii lui,

Mâna pustiitorului,

Asupra sa, are să cadă.

22El, îngrozit, are să vadă

Amenințarea sabiei.

Pătruns fiind de teama ei,

El este deznădăjduit,

Căci orișicât și-ar fi dorit,

De întuneric, n-o să scape.

23Sudori îl scaldă-n val de ape,

Aleargă-n colo și încoace,

Urzește intrigi, planuri coace

Doar ca să capete o pâine.

Dar știe că va fi un mâine

În care este așteptat,

În care nu va fi iertat

De-a întunericului zi.

24Se teme și-oricât s-ar păzi,

Necazul și neliniștea,

Ce-l înspăimântă, vor cădea

Asupră-i, ca un împărat

Gata de luptă, înarmat.

25Căci ridicat-a mâna lui,

Chiar împotriva Domnului;

Și astfel, s-a împotrivit

Celui Puternic și-a-ndrăznit

26Ca să găsească el, o cale,

Scoasă din bezna minții sale,

Prin cari, cu scuturile lui,

Să stea-mpotriva Domnului

Și-apoi să poată-n acest fel,

Să năvălească peste El,

Trecând peste al Său hotar.

27Grăsimea-i scaldă fața, iar

Osânza, coapsa, i-a umplut;

28Drept locuințe, a avut

Cetățile ce-s nimicite

Și numai case părăsite,

Urmând să fie dărâmate.

29Să-și înmulțească, nu mai poate,

Averea, căci nu va mai crește;

Nici bogăția nu-i sporește;

Ea n-are să se mai întindă,

Pământ întins ca să cuprindă.

30Din întuneric, n-o să poată

Ca să mai iasă, niciodată.

Mlădița lui are să ardă

În flăcări și o să îl piardă

Domnul, cu-a gurii Lui suflare.

31Cel cari, în rău, nădejde are,

Va fi-nșelat și negreșit,

Cu rău doar, fi-va răsplătit.

32Răsplata sa are să vină,

Iar el o va simți deplină,

Mai înainte să-și sfârșească

Viața de-aici. N-o să-nverzească

33Ramura lui. Are să fie,

La fel precum este o vie

Pe care despuiată-o vezi,

De ale sale roade, verzi;

Ca un măslin, de vânt bătut,

Căruia floarea i-a căzut.

34Casa nelegiuitului,

Stearpă, va fi, iar omului

Celui viclean, rău și stricat,

De foc, cortu-i va fi mâncat.

35El, răutăți doar, zămislește

Și naște rău; în sân dospește –

Ca aluatul într-o oală –

Doar roade care îl înșeală.”