Iov 17 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Simt cum suflarea mi se pierde.

Cum se-ofilește iarba verde,

Clipele mele se preling,

Iar zilele-mi, ușor, se sting,

Zburând mai iute decât vântul.

Apoi m-așteaptă doar mormântul.

2Mă-nconjură răufăcători

Și oameni batjocoritori,

Iar ochiul meu e obligat

Ca să privească, ne-ncetat,

Cum în ocară ei asudă,

Și-a mea ureche să audă,

Mereu, batjocurile lor.

3Pune-te Tu, apărător!

Fii singur Tu, zălogul meu,

Prin Tine ca să pot sta eu

În față-Ți! Altfel, oare cine

Poate răspunde pentru mine?

4Pricepere le-ai arătat

Și inima le-ai încuiat.

De-aceea, n-au să biruiască –

Nu-i lași! Cine-o să-și părăsească

5Prietenul, spre-a fi prădat,

Acela fie blestemat

Cu stingerea luminilor

Cari ard în ochii fiilor.

6De basm sunt eu – ca o paiață –

Precum cel ce-i scuipat în față.

7Îmi închid ochii, de durere;

Oasele-mi sunt ca o părere.

Sunt ca o umbră – tot sunt rană.

8Toți oamenii fără prihană,

De-acestea sunt înmărmuriți.

Să-nfrunte pe nelegiuiți,

Se scoală cel nevinovat.

9Totuși, neprihănitu-a stat

Pe calea sa, înfipt și tare,

Iar cel cari mâini curate are,

Se întărește și mai mult.

10Vorbele voastre le ascult

Și vă îndemn să reveniți

Cu cuvântări, de vreți să știți –

Căci vă voi arăta apoi –

Că nu e nimeni între voi,

Care să fie mai deștept

Sau să se-arate înțelept.

11Zilele mi s-au risipit,

Iar planuri mi s-au năruit –

Planuri cu dragoste lucrate

Și-n a mea inimă păstrate.

12Ei, noaptea, „zi”, o denumesc,

Iar când e beznă, îndrăznesc

Să spună că este lumină!

13Când drept sălaș aștept să-mi vină

Chiar locuința morților,

Când știu că doar în bezna lor,

Culcușul îmi va fi mereu,

14Când gropii-i zic: „Ești tatăl meu!”

Iar viermilor, „mamă-mi sunteți”,

Acum să mă-ntrebați voi vreți,

15Pe unde e nădejdea mea

Și cine poate-a o vedea?

16Ea se va pogorî cu mine,

La poarta morții, căci știu bine

Că împreună-o să pornim

Spre groapă, să ne odihnim.”