Iov 41 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Poți tu să prinzi Leviatanul

Cu undița? Ți-ai făcut planul

Să-i legi limba cu o frânghie:

Vei reuși? Nicigând! – se știe!

2Papura poți a încerca,

Prin nări să-i treci? Sau poți, falca,

Să i-o străpungi și-apoi cârlige,

În ea, gândești că-i poți înfige?

3El îți va face rugăminți?

Privindu-te cu ochi cuminți,

Cu dulce glas o să-ți vorbească

4Și are să statornicească

Un legământ, pus pe vecie,

Prin care rob are să-ți fie?

5Te vei juca cu el, de parcă

Ar fi o pasăre? Încearcă!

Îl vei lega, să te mândrești

Și fiicele să-ți veselești?

6Cu el, negoț, pescarii fac

Precum cu al undiței ac?

Iar negustorii, între ei,

Îl împart oare? Sau tu vrei,

7Cu țepi, pielea să-i împânzești

Și cu căngi capul să-i lovești?

8Poți oare? Numai îndrăznește!

Ridică-ți mâna și lovește,

Căci nicicând nu-ți va mai veni

Gustul de a mai îndrăzni!

9Speranțele-nșelate-ți sânt:

Să-l prinzi, nu poți! Cazi la pământ,

Văzându-l cât e de măreț!

10Nu-i nimeni așa îndrăzneț,

Să îl înfrunte-a cuteza!

Dar cine se va așeza

În fața Mea, să îndrăznească

Apoi, să Mi se-mpotrivească?!

11Cui trebuie să-i plătesc Eu?!

Sub cer, totul este al Meu!

12Acum vreau iarăși, să vorbesc

De el, și să îți povestesc

În ce fel l-am alcătuit

Și ce puteri i-am dăruit.

13Cine-i va ridica veșmântul?

Cine, de pe întreg pământul,

Între-ale lui fălci, va pătrunde?

14E cineva? Unde se-ascunde

Cel care poate să-l sfideze

Și gura să i-o descleșteze?

Dar cât de înspăimântătoare

Este dantura ce o are!

15Iar solzii, de pe corpul lui,

Sunt tari asemeni scutului,

Și împreună sunt uniți

De parcă-ar fi pecetluiți;

16Unul de altul se țin tare,

Încât nici aerul nu are

Loc ca să treacă printre ei.

17Ca niște frați, solzii acei

Se-apucă, se îmbrățișează

Și-apoi nu se mai depărtează.

18Strănutul său când se pornește,

Atunci lumina strălucește.

Ca geana zorilor lucesc

19Ai săi ochi. Flăcări îi țâșnesc

20Din gură; pe nări slobozește

Fum, ca un vas ce clocotește.

21Cărbuni aprinde suflul lui

Și flăcările focului,

De gura lui sunt aruncate.

22Puterile-i nemăsurate,

În al său gât se află-nchise.

Cărările îi sunt deschise

De groaza care îi pășește

În față, căci ea îi vestește

Sosirea și vâră în oase,

23Spaima. Și părțile-i cărnoase

Sunt împreună-mperecheate,

De neclintit, ca și turnate.

24Ca piatra morii e de tare

Inima lui. Când, pe picioare,

25Se scoală el, fug îngroziți

Vitejii cei mai iscusiți.

26‘Geaba, cu sabia-l lovesc!

Lance și scut nu folosesc!

27Fierul e pai în ochii lui;

Arma, tăria lemnului

Putred, în fața sa, o are.

28Săgeata, cât ar fi de tare,

Nu-l sperie și nu îl gonește.

Degeaba piatra îl lovește,

Din praștie când e zvârlită,

29Iar ghioaga-n ochii-i e privită

De parcă-i paiul spicelor.

De zgomotul săgeților

Ce vâjâie pe lângă el,

Va râde – nu-i pasă, defel.

30Sub pântec, rânduri de țepi are.

Privit atent, o grapă pare,

Peste noroi, pântecul lui.

31Cum clocotul cazanului

Agită apa înfocată,

La fel e marea tulburată

De țepii săi, până-n străfund,

Când și-i târăște pe-al ei fund.

32În urmă-i, a sa coadă lasă

Largă cărare luminoasă,

Și-adâncul, plete de bătrân,

33Pare a fi. N-are stăpân

Pe lume, ca să îi dea seamă.

Este făcut să nu se teamă

De nimenea și de nimic.

34Tot ce e-nalt și e voinic,

Privirea sa disprețuiește,

Căci cu putere stăpânește

Și mândru este înălțat

Peste-animale, împărat.”