Proverbe 26 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Precum nu este potrivită

Zăpada-n vara însorită,

Cum potrivită ploaia nu-i

În timpul secerișului,

Nici slava nu-i e potrivită

Nebunului. Cum e zărită

2O vrabie, mereu, că sare,

Cum zboară rândunica-n zare,

Așa blestemul nu lovește,

Ne-ntemeiat când se vădește.

3Așa precum este știut,

Biciul e pentru cai făcut;

Frâul este pentru măgar,

Nuiaua fiind, așadar,

Un sfetnic bun – mângâitor –

Pe spatele nebunilor.

4Să nu răspunzi nebunului,

Cum cere nebunia lui,

Ca să nu fii, în acest fel,

Asemănat și tu cu el.

5Răspunde-i – totuși – înțelept,

Să nu se creadă mai deștept.

6Singur, piciorul și-a tăiat

Cel care a încredințat,

Unui nebun, a sa solie.

Doar nedreptatea o să-i fie

7Dată s-o bea. Vorba-nțeleaptă –

La fel și cuvântarea dreaptă –

Sunt ca piciorul de olog

Ce șade-n uliță, milog,

Dacă nebunul le rostește.

8Mărirea, când se dăruiește

Unui nebun, e-asemănată

Cu piatra-n praștie-așezată.

9Ca spinul care-a înțepat

Adânc, brațul unui om beat,

Așa e vorba înțeleaptă

Care, de la nebuni, se-așteaptă.

10Ca un arcaș care-i rănește

Pe toți, așa-i cel ce tocmește

Nebuni, sau pe primii sosiți.

11Cum câinele se-ntoarce – știți –

‘Napoi, la ceea ce-a vărsat,

Și cel nebun va fi-nturnat

Iarăși, la vechea-i nebunie.

12Dacă un om are să vie

Spunându-ți că e înțelept,

Tu dovedește-te deștept

Și-n el, nădejdea, să îți pui

Ca-n sprijinul nebunului.

13Leneșul spune: „E un leu,

În uliță! N-am să ies eu!”

14Cum ușa-n tocu-i se rotește,

Leneșu-n patu-i se-nvârtește.

15Cel leneș, mâna-n farfurie,

Își vâră, dar greu o să-i fie,

Apoi, la gură, să își ducă

Îmbucătura ce-o apucă.

16Cel leneș, mai deștept, se crede,

Decât șapte inși cari, se vede

Că dau răspunsuri judecate

Și-oricine, să-i asculte, poate.

17Un trecător ce se oprește

Și-n cearta care nu-l privește

Se-amestecă neîntrebat,

E ca acel care-a luat

Un câine de urechi. Privit,

18Ca un nebun ce-a azvârlit

Săgeți arzând, ucigătoare,

19Va fi și omu-acela care

Înșeală – ca să facă rău,

Într-una, aproapelui său –

Și-atuncea când e dovedit,

Va zice: „Eu doar am glumit!”

20Când lemne nu mai sunt defel,

Focul se stinge-atunci și el;

Când nimeni nu mai clevetește,

Cearta, pe loc, se potolește.

21Cărbunele, jar, o să dea,

Iar lemnul, foc; asemenea,

Omul gâlcevitor aprinde,

Cu vorba-i, cearta și o-ntinde.

22Vorbele celor ce bârfesc,

Drept prăjituri se dovedesc,

Căci îi coboară omului,

Până-n adâncul trupului.

23Precum e zgura, pe pământ –

De la argint turnată – sânt

Și buza care e aprinsă

Și inima, de rău, cuprinsă.

24Omul acel care urăște,

Se va preface, dar gătește –

În inimă – înșelăciune.

25Pe-acela care îți va spune

Doar vorbe dulci, să nu îl crezi,

Pentru că, blând – precum îl vezi –

E plin numai de-nșelăciuni

Și are șapte urâciuni,

În inimă. Chiar dacă-și ține

26Ura ascunsă foarte bine

În văl de prefăcătorie,

Totuși, dată are să-i fie

Pe față – chiar în adunare –

Ascunsa-i răutate mare.

27Piatra care se prăvălește,

Se-ntoarce spre cel ce-o urnește.

Cel care, groapa altuia,

O sapă, cade el în ea;

28Limba care minciuni rostește,

Doboară pe cel ce-l urăște;

Iar gura cea lingușitoare,

De moarte este vestitoare.