1 Corinteni 14 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Darul limbilor și al prorociei

1„Iată, acuma, sfatul meu:

Iubirea, s-o cătați, mereu.

De-asemenea, dragii mei frați,

În urmă, să mai căutați

Și darurile-acelea care

Duhovnicești sunt, fiecare.

Dar mai ales, să vă doriți

Ca să puteți să prorociți.

2Într-adevăr, cine vorbește

În altă limbă, dovedește

Că se-adresează, tot mereu,

Prin duhul său, lui Dumnezeu

Și, nicidecum, oamenilor,

Pentru că nimeni – fraților –

Nu-l înțelege; când vorbește –

Cu duhul – taine-mpărtășește.

3Dar omul care-a prorocit,

Doar pentru oameni a vorbit

Spre mângâiere și zidire,

Precum și pentru sfătuire.

4Cel care-n alte limbi vorbește,

Pe sine însuși, se zidește;

Însă cel care-a prorocit,

Biserica, a întărit,

Căci ea, atuncea – sufletește –

Prin prorocie, se zidește.

5Eu, tare mult, aș vrea să fiți,

Mereu, în stare, să vorbiți,

În alte limbi, dar mai ales,

Să prorociți – bine-nțeles.

Acela care prorocește –

Decât acel care vorbește

În alte limbi – este mai mare;

Afară doar, de cazu-n care,

El poate ca să tălmăcească

Limba pe care-o s-o vorbească,

Pentru că doar atunci zidește

Bisericile, sufletește.

6Într-adevăr – mă rog frumos –

Ați fi avut voi, vreun folos,

Dacă, la voi, aș fi venit

Și-n alte limbi aș fi vorbit,

Făr’ a aduce, prin vorbire,

Apoi, nici o descoperire?

Sau fără să vă dau putință,

Să dobândiți, o cunoștință,

Ori prorocii ca să aflați

Și-nvățătură, să luați?

7Chiar și acele lucruri care

Au fost lipsite de suflare –

Fie că-s fluiere făcute,

Fie că ele-s alăute –

Dacă n-au sunet, deslușit,

Puternic, clar și lămurit,

Cine, din cei ce-au ascultat,

Pricepe-va, ce s-a cântat?

8Sau dacă, trâmbița nu poate,

Un sunet, lămurit, a scoate,

Cine are să știe-apoi,

Să fie gata, de război?

9La fel și voi, dacă vorbiți –

Iar vorbele ce le rostiți

Sunt ne-nțelese – cineva

Va desluși apoi, ceva,

Din tot ce-ați spus? Vorbele sânt,

Atuncea, aruncate-n vânt.

Însă cel care-a prorocit,

Biserica, a întărit.

10Sunt multe limbi, în astă lume,

Dar, făr-un înțeles anume,

Nici una nu s-a pomenit.

11Dacă eu, însă, n-am găsit,

Ce înțeles, cuvântul are,

Străin voi fi, pentru cel care

O să vorbească și – la fel –

Străin, are să-mi fie el.

12Și tot așa, e și cu voi,

Căci, ne-ncetat, râvniți apoi,

Să căpătați daruri cerești.

Voiți daruri duhovnicești,

Și-i bine, pentru că-ncercați

Ca din belșug, să căpătați,

Aceste daruri. Dar, să știți,

În urmă, să le folosiți,

Spre al Bisericii folos,

Ca ea să poată, ne-ndoios,

A fi, prin ele, întărită

Și sufletește-a fi zidită.

13De-aceea, cel care vorbește

În altă limbă, trebuiește

Ca să se roage, să primească

Putința, să o tălmăcească.

14Fiindcă dacă, mă rog eu,

În altă limbă, duhul meu

Se va ruga, dar mintea mea,

Fără de rod, va rămânea.

15Ce-i de făcut? Atuncea, eu

Mă voi ruga, cu duhul meu,

Însă apoi, de-asemenea,

Am să mă rog cu mintea mea;

Sau voi cânta, cu duhul meu,

Dar și cu mintea, cânt, mereu.

16Altminteri, dacă mulțumești,

În duh, atunci când te găsești

Printre acei care vădesc

Căci aste daruri le lipsesc,

Cum vor putea ei a răspunde,

„Amin”, dacă nu pot pătrunde

În înțelesul vorbelor,

Pe care tu, în fața lor,

Prin rugăciune, le-ai rostit,

Când, Domnului, I-ai mulțumit?”

17Tu mulțumești, lui Dumnezeu,

Foarte frumos, în duh, mereu,

Dar celălalt nu s-a zidit,

În suflet, când te-a auzit.

18Îi mulțumesc lui Dumnezeu,

Pentru că-n alte limbi, pot eu,

Mai mult, ca să vorbesc apoi,

Decât puteți, vreodată, voi.

19Dar în Biserică, voiesc,

Doar cinci cuvinte, să rostesc,

Pe înțelesul tuturor

Și spre învățătura lor,

Decât vreo zece mii să zic,

În alte limbi, și-apoi, nimic –

Nimeni – să nu mai înțeleagă,

Și-nvățături, să nu culeagă.

20Deci fraților, luați aminte:

Nu v-arătați, copii, la minte,

Ci-n răutăți, căci doar atunci

Eu vă îndemn, ca să fiți prunci.

La minte, fiți ca și cei cari

Au dovedit că-s oameni mari.

21Știți, foarte bine, că s-a zis

Și că, în Lege, este scris:

„Am să vorbesc, norodului,

Prin limbi, necunoscute lui –

Prin buze care sunt străine –

Și nu vor asculta, de Mine.”

22Deci, limbile sunt, prin urmare,

Un semn – dar nu pentru cei care

S-au dovedit că-s credincioși,

Ci pentru cei necredincioși.

Și prorocia se vădește

Un semn, cari însă, folosește

Nu pentru cei necredincioși,

Ci pentru cei ce-s credincioși.

23Dacă Biserica-i aflată

Toată-mpreună adunată,

Și-n alte limbi, începeți voi

Ca să vorbiți, cu toți apoi –

Și dacă, întâmpla-se-va,

Că o să intre cineva,

Dintre necredincioși, sau cei

Care n-au daruri – oare, ei

Nu au să creadă, negreșit,

Precum că ați înnebunit?

24Dar dacă toți se dovedesc

Precum că prorocii rostesc –

Atunci când, întâmpla-se-va,

Că o să intre cineva,

Dintre necredincioși, sau cei

Lipsiți de daruri – atunci ei,

De toți, vor fi încredințați,

Căci ei, de toți, sunt judecați.

25Tainele-n inimă dosite,

Atunci vor fi descoperite,

Și au să cadă la pământ,

În fața Domnului Cel Sfânt,

Mărturisind, mereu, apoi,

Că Dumnezeu e printre voi.

26Deci, după câte am văzut,

Vă-ntreb: ce este de făcut?

Iată ce trebuie, dragi frați,

Să faceți, când vă adunați:

Dacă, cumva, unul din voi

Are o-nvățătură-apoi,

Un altul, poate, o cântare,

Sau vorbe-n altă limbă are,

Iar altul o descoperire,

Ori altul are-o tălmăcire,

Toate să se înfăptuiască,

Pentru zidirea sufletească.

27Dacă sunt unii cari vorbesc

În alte limbi, îi sfătuiesc –

Pe rând – doi, trei doar, să vorbească,

Iar unu-apoi, să tălmăcească.

28Dacă nu e nici un tălmaci,

Atunci, mai bine e să taci,

Când, în Biserică, tu stai,

Și-atâta grijă doar să ai,

Ca să-ți vorbești atunci, mereu,

Doar ție și lui Dumnezeu.

29Prorocii trebuie să știe

Cum este bine ca să fie:

Deci, în Biserici – dintre ei –

Au să vorbească doi sau trei.

Ceilalți s-asculte-i sfătuiesc,

Spre-a judeca tot ce vorbesc.

30Când o descoperire are

Unul, dintre aceia care

Stau jos, iată ce să se facă:

Întâiul trebuie să tacă.

31Căci toți puteți să prorociți,

Dar vreau ca să vă rânduiți,

Ca toți să fie în măsură

Să capete învățătură

Și, pentru-a fi îmbărbătați,

În acest fel, toți ceilalți frați.

32În toate – duhurile lor –

Supuse sunt, prorocilor.

33Căci Dumnezeu, fără-ndoială,

Nu-i Domn în neorânduială,

Ci, în Bisericile lor –

Adică-n ale sfinților –

Încredințați voiesc să fiți,

Că Domn al păcii e, să știți.

34Femeia, datorie, are

De a tăcea, în adunare,

Căci n-are dreptul de vorbit,

În adunări. Ea – negreșit –

Supusă trebuie să fie,

Așa precum, în Lege, scrie.

35Atuncea când o să voiască,

Învățătură, să primească,

Asupra unui lucru care

S-a pomenit în adunare,

Să-ntrebe, pe al ei bărbat,

Acasă când s-o fi aflat.

Căci, în Biserică – vezi bine –

Pentru femei, este-o rușine,

Atunci când au să îndrăznească,

Să ia cuvântul, să vorbească.

36Dar oare, al lui Dumnezeu

Cuvânt – vă-ntreb, acuma, eu –

O fi chiar de la voi pornit?

Sau pân’ la voi doar, a sosit?

37Și dacă crede cineva,

Precum că e proroc, cumva –

Și știe că, de Dumnezeu,

Se află insuflat, mereu –

Vreau să priceapă că, ce-am zis –

Adică ceea ce v-am scris –

Nu e cuvântul omului,

Ci e porunca Domnului.

38Și dacă întâmpla-se-va,

Că nu-nțelege cineva,

Să nici nu înțeleagă-apoi!

39Deci, fraților, eu vreau ca voi,

Neîncetat, să vă doriți

Ca să puteți să prorociți.

Dar nu cumva, prin prorocie,

Împiedicată, să vă fie

Vorbirea-n alte limbi apoi.

40Pe toate, să le faceți voi,

În chipul care, ne-ndoios,

Are să fie cuviincios

Și cu o bună socoteală,

Pentru o bună rânduială.”