Cântarea cântărilor 1 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Din negurile de uitare,

Prin vremi răzbate o cântare,

Spre inimile tuturor.

„Cântare a cântărilor” –

Acel care-a alcătuit-o –

În vremea veche, a numit-o.

E Solomon acela care

A întocmit astă cântare.

2„Sărute-mă, iubitul meu,

Cu sărutarea lui, mereu!

Pentru că dezmierdarea lui

Întrece gustul vinului.

3Simt mirodeniile tale

Cum răspândesc, în a mea cale,

Mirosul ce mi-e cunoscut

Și cari e-atâta de plăcut.

Numele tău e-o minunată

Mireasmă, care-a fost vărsată.

De-aceea fetele, știu bine

Că, te iubesc mereu pe tine!

4Ia-mă cu tine! Să plecăm!

Haidem acum, să alergăm!

În camerele din palat,

Mă duce al meu împărat…

Acolo, noi, eu știu prea bine

Că, ne vom bucura, de tine.

Vom lăuda, fără-ncetare,

Neprețuita-ți dezmierdare,

Mai mult decât e lăudat

Vinul ce-l bem! Am cugetat

Cum că pe drept tu ești iubit.

5Sunt neagră, însă negreșit,

Frumoasă sunt – fiice pe care

Ierusalimul meu le are –

Asemeni corturilor lui

Cari sunt ale Chedarului,

Ca și covoarele pe care

Măritul Solomon le are.

6De soare, eu am fost privită.

De-aceea, pielea mi-e-negrită,

Căci arsă, de privirea lui,

Îmi este pielea trupului.

Atunci, ai mamei mele fii

S-au mâniat și-apoi, în vii,

Drept păzitoare m-au adus.

Acolo însă când m-au pus,

Eu, via mea – via din care

Izvoare frumusețea-mi are –

Nu am voit să o păzesc.

7Pe tine, pe cari te iubesc

Atât de mult, te întreb eu:

„Unde-ți paști oile mereu,

Și unde oare te oprești

Când e-n amiaz’, să te-odihnești?”

8„Tu care ești în ochii mei,

Cea mai frumoasă din femei,

Dacă acest lucru nu-l știi,

Să ieși afară și să vii,

Apoi, pe urma oilor;

Iar lângă-ale păstorilor

Colibe-n șesurile verzi,

Du-ți la pășune ai tăi iezi.

9Cu iapa ‘ceea minunată

Care fusese înhămată

La carul maiestos pe care

Măritul Faraon îl are,

Am să te-aseamăn eu, pe tine,

Căci tu așa ești pentru mine,

O, scumpă, a inimii mele,

10Privesc obrajii feței tele

Înconjurați de lănțișoare

Pe cari mândrul tău gât le are

Și nu mă satur să privesc,

Cât de frumoasă, te găsesc.

Cât de frumos e gâtul tău

Cari poartă, împrejurul său,

Șireaguri de mărgăritar.

11Din aur, noi vom face dar,

Lănțuguri, cu argint stropite,

Cari ție-ți vor fi dăruite.”

12„Când împăratul stă la masă,

În jurul său, în a lui casă,

Își răspândește nardul meu

A lui mireasmă, tot mereu.

13Cel cari îmi este prea iubit,

E un mănunchi de mir, primit,

Cari între sâni mi se-odihnește.

14El, pentru mine, se vădește

Un strugure ieșit din viță –

Un strugure de măliniță –

Asemenea celui pe care

Doar valea En-Ghedi îl are.”

15„Iubita mea, nu te privești?

Te uită ce frumoasă ești!

Îți sunt a ochilor bobițe,

Ca ochii unei porumbițe.”

16„Frumos ești, prea iubitul meu!

Cât de plăcut ești tu, mereu!

Iată verdeața, așternut,

Pentru-al nost’ pat, s-a prefăcut.”

17„Cedrii sunt grinzile pe care

A noastră casă-acum le are,

Iar chiparoșii – drept podele –

În ea, ajuns-au pardosele.”