Isaia 49 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Lumina neamurilor

1„Mă ascultați ostroavelor,

Precum și voi, popoarelor

Ce vă aflați în depărtare!

Aflați că Domnul e Cel care,

Din sânul mamei, M-a chemat

Și-atuncea când M-am arătat

Din al ei pântec, M-a numit.

2O gură, El Mi-a dăruit,

Precum o sabie vădită

Că este bine ascuțită.

Cu umbra mâinii Lui, de-ndată,

M-a învelit; ca o săgeată,

Bine-ascuțită, M-a făcut

Și-n tolba Lui, loc, am avut.

3El Mi-a vorbit, în acest fel:

„Tu ești al Meu Rob, Israel,

În care vreau a se vedea,

Apoi, întreagă slava Mea,

Pentru că am găsit că-i bine

Ca Eu să Mă slăvesc în tine.”

4Eu Mă gândeam, necontenit:

„Iată, degeaba am muncit.

E în zadar. Neîndoios,

M-am istovit fără folos.”

La Domnul este dreptul Meu.

Răsplata Mi-e la Dumnezeu.

5Acuma, Cel care vorbește

E Domnul, care Se vădește

A fi cel ce M-a întocmit,

Din vremea-n care M-am găsit

În pântecele mamei. El –

Prin Mine – vrea, pe Israel,

Precum și pe Iacov apoi,

Să îi aducă înapoi,

De unde i-a împrăștiat.

Eu prețuire-am căpătat,

În fața Domnului cel care

Este tăria Mea, cea mare.

6Domnul, astfel, a glăsuit:

„E prea puțin să fii numit

Drept Rob al Meu, ca să Te duci

Și înapoi să Mi-i aduci

Pe Iacov și pe cei pe care

Israel rămășiță-i are.

De-aceea-n vremea ce-o să vină,

Am să Te pun să fii Lumină

A neamurilor care sânt

Pe fața-ntregului pământ,

Pentru ca, astfel, mântuire

S-aduci peste întreaga fire.”

7Așa vorbește Domnul, Cel

Cari Sfânt îi e, lui Israel –

Precum și Răscumpărător –

Către Cel care, tuturor

Celor puternici, Rob le este,

Către Cel cari a prins de veste

Că e urât și – negreșit –

E, de popor, disprețuit:

„Toți împărații au să vadă

Lucrul acesta și-au să cadă

Toți voievozii la pământ,

Din pricina Celui Prea Sfânt,

Care Se-arată – ne-ndoios –

Întotdeauna, credincios,

Din pricina celui pe care,

Israelul, drept Sfânt, Îl are,

Căci Domnu-i Cel ce Te-a ales,

E-Acela care Te-a cules.”

Așezarea din nou a lui Israel

8„Așa vorbește Dumnezeu:

„La vremea îndurării, Eu –

Pe Tine – te voi asculta.

În urmă Te voi ajuta

Atunci când peste-ntinsul firii

Veni-va ziua mântuirii.

Te voi păzi, necontenit,

Pentru că Tu ești rânduit,

Poporului, să-i aduci pace.

Un legământ, cu el, vei face,

Prin care ridica-vei iară,

Din temelii, această țară,

Iar moștenirea pustiită,

Va fi – de Tine – împărțită.

9Să spui prinșilor de război:

„Haideți, ieșiți – acum – și voi!”

Celor ce-n beznă sunt aflați,

Ai să le spui: „Vă arătați!”

Pășune, ei vor fi avut,

Pe drumuri. Loc, pentru păscut,

Pe toate coastele-o să fie.

10De foame, nu au să mai știe.

Nici sete n-au să mai simțească.

Soarele n-o să-i dogorească,

Iar călăuză – ne-ndoios –

Le este Cel care-i milos

Și îi va duce să se-adape,

În locuri cu bogate ape.

11Am să prefac toți munții Mei

Și drumuri voi croi prin ei.

12Iată-i că vin din depărtări.

Iată că unii vin din țări

Ce sunt în miazănoapte-aflate.

Alții, din cele așezate

Către apus; pe alți-i știm

Că sunt veniți de la Sinim.

13Te bucură tu, cerule!

Fii vesel tu, pământule!

Cu bucurie să săltați

Voi, munților, și să strigați!

Căci Domnul e îndurător

Și-Și mângâie al Său popor.

El are milă de cei care,

Nenorociți, poporu-i are.”

14Sionul zis-a: „Negreșit,

De Domnul fost-am părăsit,

Căci Domnul este mâniat

Și-acum pare că m-a uitat!”

15Dar poate o femeie, oare,

Să-și uite pruncul cel pe care

Îl alăptează? Apoi ea,

Milă, de el, nu va avea,

Când pruncul acelei femei

E rod al pântecului ei?

Chiar dacă întâmpla-se-va,

Femeia a-l uita, cumva,

Cu nici un chip nu te uit Eu,

Pentru că tu ești doar al Meu.

16Pe ale Mele mâini ai stat,

Pentru că-n ele te-am săpat,

Iar zidurile tale sânt

‘Naintea ochiului Meu sfânt.

17Iată, aleargă ai tăi fii.

Cei ce te-au pustiit, să știi –

Și cei care te-au dărâmat –

Afară vor fi scoși, de-ndat’.

18Ridică-ți ochii, te rotește

Și-apoi jur împrejur privește:

Aceștia toți se strâng – vezi bine –

Pentru că vor veni la tine.”

„Pe viața Mea”– Domnu-a vorbit –

„Cu ei, vei fi împodobit

Și-ncins vei fi, ca o mireasă

Nespus de mândră și frumoasă.

19Ținutul tău, cel pustiit –

Care fusese părăsit –

Va prinde viață. Locuită,

Țara, ce fost-a nimicită,

Va fi din nou. Se va vedea

Că strâmtă are a fi ea,

Pentru cei care-au să sosească,

La tine vrând, să locuiască.

Aceia care-au căutat

Să te mănânce ne-ncetat,

Vor fi îndepărtați, să știi.

20Află că toți acești copii,

De care tu ai fost lipsit,

Au să-ți șoptească, negreșit:

„Locul acesta – vezi prea bine –

Strâmt se arată pentru mine.

Să-mi faci un loc, pe placul meu,

Să pot să mă așez și eu.”

21Când aste le vei fi văzut,

Vei zice: „Cine i-a născut?

Stearpă, fără copii eram

Și izgonită mă găseam.

Soartă de roabă am avut

Dar cine, oare, i-a crescut?

Eu singură, doar, am rămas.

Unde erau, în acel ceas?”

22Așa vorbește Dumnezeu:

„Cu mâna, semn, voi face Eu,

Spre neamurile de sub soare.

Am să-Mi înalț, către popoare,

Steagul, iar ele, înapoi,

Pe brațe-i vor aduce-apoi

Pe ai tăi fii. De-asemenea,

Fiicele tale vor avea

Loc, pe-ai lor umeri, când, la voi,

Le vor aduce, înapoi.

23De la-mpărați, vei căpăta

Hrană și te vor alăpta

Împărătese. Toți – la tine –

Veni-vor ca să se închine

Și au să-ți lingă fiecare,

Țărâna strânsă pe picioare,

Ca tu să știi cum că, mereu,

Adevăratul Domn, sunt Eu,

Iar cei ce n-au nădejdea-n Mine

Au să rămână de rușine.”

24„Poți lua prada celui tare?

Cel prins mai scapă din prinsoare?”

25„Se poate”– a zis Domnul. „Iată

Că prada îi va fi luată

Celui cari tare s-a vădit.

Cel care-i prins și asuprit

Scăpa-va de asupritor.

Lupta-voi contra tuturor

Vrăjmașilor tăi, căci voiesc,

Pe ai tăi fii să-i izbăvesc.

26Voi da asupritorilor,

Să își mănânce carnea lor,

Iar mustul care, în beție,

Are să-i poarte, o să fie

Chiar al lor sânge. Că sunt Eu,

Adevăratul Dumnezeu,

Toți au să știe. Vor vedea,

Cât e de mare slava Mea.

Vor ști că-ți sunt Mântuitor,

Precum și Răscumpărător,

Că sunt Puternicul pe care,

Neamul lui Iacov, doar, Îl are.”