Iov 9 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Răspunsul lui Iov

1Iov, după ce l-a ascultat,

2A zis: „Este adevărat

Ceea ce-ai spus – o știu, prea bine.

Cum poate omul care vine

În față dar, la Dumnezeu,

Să-și ia dreptatea? – întreb eu.

3De vrea a se certa cu El,

Atunci sărmanul om acel,

Din mia de-ntrebări cu care

Va fi-ntrebat, răspuns nu are

4Pentru nimic. A Domnului

E-nțelepciunea; tot a Lui

Este atotputernicia.

Cine – știindu-I deci, tăria –

Să-I stea-mpotrivă, a-ndrăznit

Și a scăpat nepedepsit?

5Atuncea când e mâniat,

El mută munții. Zdruncinat,

6Pământu-n temelia lui

E, de furia Domnului.

7Puteri, El, peste soare, are:

Când poruncește, nu răsare

Peste înaltul cerului.

El ține, sub pecetea Lui,

8Stelele bolții. El întinde

Cerul. Cu pasul Său, cuprinde

9Întinsul mării. A făcut

Luceafărul ce l-am văzut

Pe boltă seara, ursul mare

Și ralița, sau stele care

În miazănoapte sunt ascunse.

10El, lucruri mari și nepătrunse,

Înfăptuiește, cu dreptate,

Făcând minuni nenumărate.

11Pe lângă mine, a trecut,

Dar ai mei ochi nu L-au văzut.

12De-apucă El, cine-L oprește?

Sau cine oare, îndrăznește

Să-I zică „Ce faci?” Dumnezeu

13Nu-Și trage mâna, ci mereu,

Cei cari mândriei îi slujesc,

Sub El se-apleacă. Să-ndrăznesc

14Să Îi răspund? Limba-mi dezleg,

Dar ce cuvinte să aleg?

15Și de-am dreptate m-aș ascunde,

Căci nu-ndrăznesc de a-I răspunde.

Pot doar, judecătorului,

Eu să mă rog. Deci Domnului

16Dacă mă rog și-s ascultat,

Totuși, nu sunt încredințat

Că Și-a plecat El – Dumnezeu –

Urechea Sa, la glasul meu,

17Căci El, într-una, mă izbește

Și rănile îmi înmulțește,

Fără ca eu să am vreo vină,

Făcând ca din a Lui pricină,

18Să nu răsuflu o clipită

Și-amărăciune să înghită

Sufletul meu, pe săturate.

19Unde să cat, a mea dreptate?

Spuneți-mi, unde pot să merg?

La ce putere să alerg,

Când El este atotputernic?

Sau la dreptate? Cine-i vrednic

Ca să mă apere, pe mine?

20De am dreptate, știu prea bine

Că gura mea mă osândește

Căci El mă învinovățește

Chiar dacă sunt nevinovat.

21Faptul acest e-adevărat:

N-am vină! Mă priviți, în față!

Aflați dar că nu țin la viață!

Ba mai mult: o disprețuiesc!

22Ce-mi pasă mie?! Îndrăznesc

Să spun căci cel nevinovat

Zdrobit e, ca un vinovat.

23O, dacă biciul ar putea,

De-ndată, moartea, să îți dea!…

De felul cum e încercat

Omul care-i nevinovat,

24El râde; iar pământul Său

E dat pe mâna celui rău,

E dat celui nelegiuit.

Tot Domnul a acoperit

Ochii judecătorilor!

25Mai iuți ca un alergător,

Gonesc acum zilele mele,

Dar în nici una dintre ele,

Eu, fericire, n-am văzut.

26Corăbii iuți, ele-au trecut,

Vulturi căzând din zborul lor

Peste uimirea prăzilor.

27Când zic: „Uita-voi suferința

Și întristarea! Am dorința

28Să fiu voios!”, mă îngrozesc

De toate câte pătimesc,

Căci Tu mă scoți tot vinovat.

29Dacă așa sunt judecat,

Oare de ce mă mai trudesc?

Zadarnic mă mai străduiesc!

30Dacă zăpadă am să iau,

Ca să mă spăl și am să-mi dau –

În loc de apă – cu leșie,

Pe mâini, tot rău are să fie,

31Căci în mocirlă, tăvălit

Voi fi de Tine, negreșit!

Și hainele – chiar murdărite –

De mine-atunci, vor fi scârbite!

32El nu e om, precum sunt eu,

Ca să-I răspund, la rândul meu

Și împreună să plecăm,

Să mergem să ne judecăm.

33Nu este nimeni, între noi,

Ca mâna, peste amândoi,

34S-o pună. Iată ce aș vrea:

Să-Și tragă, de de-asupra mea,

Bățul! Să nu fiu tulburat,

De spaima Lui, neîncetat!

35Atuncea doar, am să-ndrăznesc

Ca fără teamă să vorbesc,

Și-am să încerc, Lui, piept a-I ține.

Altfel, nu sunt stăpân, pe mine.”