Ieremia 10 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Idolii și Domnul

1„Tu, casă a lui Israel,

Domnu-ți vorbește-n acest fel:

2„Nu căutați a trăi voi,

La fel ca neamurile-apoi,

Iar de semnele cerului

Nu-i fie teamă nimănui,

Căci neamurile, doar, sunt cele

Care vădesc teamă de ele.

3Deșert e obiceiul lor –

Al tuturor popoarelor.

Taie un lemn, dintr-o pădure,

Iar meșterul, cu o secure,

Îndată are să-l cioplească

4Și are să-l împodobească

Cu aur și argint, frumos,

Și-l țintuiește, ne-ndoios,

În cuie, când l-a terminat,

Pentru a nu fi clătinat;

Căci niște idoli, doar, sunt ei.

5De-aceea, acești dumnezei

Sunt precum e o sperietoare

De păsări, pusă pe ogoare,

Unde sunt castraveți aflați.

Ei nu vorbesc și-s așezați

În câmp, de către oameni. Ei –

Adică idolii acei –

Sunt fără viață, nu aleargă,

Căci n-au picioare ca să meargă.

De-aceea, voi să n-aveți teamă,

Pentru că ei – de bună seamă –

Nu pot a face rău sau bine.”

6„Nici unul nu este ca Tine,

O, Doamne! Mare Te vădești,

Iar al Tău Nume-L întărești

Doar prin puterea Ta cea mare.

7Teamă de Tine, cine n-are,

Când Tu ești Împăratul lor,

Al tuturor neamurilor?

De Tine doar – de bună seamă –

Trebuie toți ca să se teamă,

Căci dintre oamenii deștepți,

Dintre ai lumii înțelepți,

Nu se găsește nimenea

Care să-Ți fie-asemenea.

8Toți oamenii de pe pământ

Doar niște proști, în față-Ți, sânt.

Idolii lor nu se pot pune

Cu Tine, căci deșertăciune

Și lemn este a lor ființă,

Precum și-ntreaga lor știință!

9La Tarsis, oamenii se duc

Și foi de-argint ei își aduc,

Iar din Ufaz și-au cumpărat –

În urmă – aurul curat.

Meșteri-apoi le prelucrează

Și-un idol ei întruchipează.

Apoi vin cei ce-s iscusiți,

Care sunt la cusut vestiți,

Să-i facă haine minunate,

Din materiale colorate

Într-un albastru străveziu

Și-asemenea în purpuriu.

10Dar Domnul este Dumnezeu,

Căci El este Cel viu, mereu.

El este Cel adevărat

Și este veșnic Împărat.

Dacă Se mânie Preasfântul,

Va tremura întreg pământul

Și neamurile au să fie

Lovite de a Lui urgie,

Iar pe pământ nici un om nu-i,

Să sufere urgia Lui.”

11„Așa să le vorbiți: „Toți cei

Care se cheamă dumnezei,

Dar n-au făcut acest pământ

Și cerurile câte sânt,

Pieri-vor de pe-ntinsul lui

Și de sub fața cerului.

12Dar El e Cel care-a putut,

Pământul să îl fi făcut –

Precum a fost a Lui plăcere –

Numai prin marea Sa putere.

A-ntins înaltul cerului,

Doar prin înțelepciunea Lui.

Pricepere a arătat,

Când lumea a întemeiat.

13La glasul tunetului Lui,

Urlă apele cerului.

De mâna Lui, ridicați sânt

Norii din capăt de pământ.

Dă naștere fulgerelor

Și-asemenea și ploilor.

Apoi, dă drumul vântului

Și-l scoate din cămara Lui.

14Atunci, a omului știință

Și-arată a ei neputință,

Iar omul – precum și-al său rost –

Se vede cât este de prost.

Cel care argintar se ține,

Dat e atuncea de rușine,

Cu chipul ce și l-a cioplit,

Că orice idol – negreșit –

Numai minciună se vădește

Căci viața nu-l însuflețește.

15Un dumnezeu, mare sau mic,

Este un lucru de nimic.

El este numai o lucrare

Ce se vădește-nșelătoare

Și are să se prăpădească,

Pedeapsa când o să lovească.

16Însă Acela care – iată –

Parte-a lui Iacov Se arată,

Nu este-asemenea cu cei

Care se cheamă dumnezei,

Căci totul e-ntocmit de El

Și-ntreg poporul Israel

E moștenirea Lui, în lume.

Domnul oștirii e-al Său Nume.”

Apropierea pedepsei

17„Tu, care ești la strâmtorare,

Ia legătura cea pe care

O ai; tu, care ești în țară,

Ia-o și-apoi scoate-o afară!”

18„Căci Domnu-a zis: „Iată, voiesc,

Pe cei ce-n țară locuiesc,

Departe să-i arunc. Apoi,

Îndeaproape strânge-i-voi,

Să sufere și să simțească.”

19Atuncea o să se vorbească:

„O, vai de mine! Sunt zdrobită

Și am dureri, căci sunt rănită!”

„Dar eu voi zice: „Negreșit,

Nenorocirea m-a lovit,

Însă am să o sufăr eu!

20Acum, ajuns-a cortul meu,

Trântit să fie, la pământ,

Iar frânghiile-i rupte sânt.

Feciorii mei m-au părăsit

Și nimeni nu s-a mai găsit

Cortul să mi-l întindă-apoi

Și să-mi ridice pânze noi!

21Iată, păstorii s-au prostit

Și astfel n-au mai propășit,

Pentru că ei au încetat,

Pe Domnul a-L fi căutat.

De-aceea, ei se pomenesc

Că turmele se risipesc.

22Vuit se-aude-n depărtare!

Din miazănoapte, zarvă mare,

Spre Iuda, se îndreaptă iară,

Lovind cetățile din țară.

Ele-au să fie pustiite

Și de șacali, doar, locuite.”

23„Știu, Doamne: soarta omului

Nu este în puterea lui.

De-asemeni, el n-are putere,

Pașilor lui de a le cere

Ca să îl poarte, dintr-odată,

Către o țintă mult visată.

24Mă pedepsește, Domn al meu,

Dar cu măsură, te rog eu,

Căci nu vreau să mă nimicești,

Atunci când mâniat Tu ești!

25Varsă urgia Ta cea mare

Doar peste neamurile care

Nu Te cunosc și peste lume

Căci ea nu cheamă al Tău Nume.

Aceste neamuri îl topesc

Pe Iacov și îl nimicesc.

Ele îi înghițesc ființa

Și îi dărâmă locuința.”