2 Samuel 22 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Cântarea lui David

1David, un cântec, a cântat,

Pe care el l-a închinat

Spre slava Domnului Cel care

L-a izbăvit cu brațu-I tare,

De Saul și de-al său popor,

Precum și de-a vrăjmașilor

Mânie-aprinsă. El a spus:

2„Iată că Domnul Cel de Sus

Este Izbăvitrorul meu.

El este stânca mea, mereu.

Domnul e cetățuia mea,

3Stânca pe care-o voi avea

De adăpost, necontenit,

Scutul care m-a ocrotit,

Puterea ce mă întărește

Și cari, mereu, mă mântuiește,

Turnul înalt – puternic, tare –

Și locul unde am scăpare.

Doamne – Mântuitorul meu –

De silnicii, mă scapi, mereu!

4Pe Domnu-l chem, necontenit,

Și de vrăjmași, sunt izbăvit.

Vrednic de laudă, mereu,

Este al nostru Dumnezeu.

5Mă-nconjura valul pieirii

Și-apoi, șuvoiul nimicirii

Mă prinse și mă-nspăimântase.

6Mormântul mă înfășurase

Cu legăturile-i întinse,

Iar lanțul morții mă cuprinse.

7Când m-am simțit mai strâmtorat,

Pe Dumnezeu, eu L-am chemat.

El, glasul, mi l-a auzit

Și-ndată-n sprijin, mi-a venit,

Din sfântul Său locaș al Lui,

Din înălțimea cerului.

8Atunci, pământul s-a mișcat

Și totul s-a cutremurat.

Chiar și înaltul cerului

Mișcat-a-n temelia lui,

Pentru că El S-a mâniat

Și fum, pe nări, a aruncat.

9Un foc mistuitor ieșea,

Din gura Lui și-apoi, din ea,

Cărbuni aprinși – necontenit –

În jurul Lui, a azvârlit.

10De ceruri, El S-a apucat

Cu mâinile, și le-a plecat

În clipa-n care a venit.

Cu un nor gros, Și-a învelit

Picioarele, pe când venea.

11Pe-un heruvim, El călărea,

Zburând pe-aripa vântului.

12Ca și un cort, în jurul Lui,

Întunecimi s-au adunat.

De ape fosta-nconjurat,

Iar norii negri și vârtoși

Îl înveleau, întunecoși.

13Din strălucirea ce mergea

În față-I, se puteau vedea

Cărbuni aprinși, cum licăresc

Și cum, lumină, răspândesc.

14Domnul, din ceruri, a tunat

Și glasul Său a răsunat.

Cel Prea Înalt a glăsuit,

Prin tunetul ce s-a pornit.

15Săgeți, apoi, a aruncat

Și pe vrăjmași i-a alungat.

Cu fulgerul, i-a urmărit

Când, îngroziți, ei au fugit.

16Prin ceea ce El a făcut,

Străfundul mării s-a văzut,

Iar temeliile menite

Să țină lumea, dezvelite

Au fost, de cearta Domnului

Și de suflarea nării Lui.

17Mâna, spre mine, Și-a-ndreptat,

De sus, și-apoi m-a apucat,

Scoțându-mă din apa mare;

18Iar de potrivnicul cel tare,

M-a izbăvit. De toți acei

Care erau vrăjmașii mei –

Mai tari decât fusesem eu –

Al meu Domn m-a scăpat mereu.

19Ai mei dușmani m-au înhățat,

Dar când eram mai strâmtorat,

Domnul a fost sprijinul meu

20Și la loc larg, m-a scos, mereu.

Domnul, apoi, m-a mântuit,

Căci ne-ncetat, El m-a iubit.

21Mi-a răsplătit strădania

În nevinovăția mea.

După-ale mele mâini curate,

Domnul făcutu-mi-a dreptate,

22Căci am păzit căile Lui

Și-astfel, în fața Domnului,

Am fost găsit nevinovat.

23Poruncile, I le-am urmat

Și am păzit legile Lui.

24Eram, în fața Domnului,

Nevinovat, căci m-am ferit

Și făr’delegi n-am săvârșit.

25Am fost găsit nevinovat

Și-atunci, răsplată, El mi-a dat.

Aceasta fost-a cântărită,

Prin curăția-mi dovedită.

26Tu Doamne ești Acela care,

Pentru cel bun, ai îndurare.

Cu omul drept, necontenit,

De-asemeni, drept Te-ai dovedit.

27Cu cel care a fost curat,

Și Tu, la fel, Te-ai arătat.

După-ndărătnicia lui,

Va fi răsplata Domnului,

Față de omul dovedit

A fi-ndărătnic, negreșit.

28Tu mântuiești poporul care

Smerit este, sub mâna-Ți tare.

Când Îți îndrepți, către pământ,

Privirea Ta, cei mândri sânt

La locul lor aduși, căci iată,

Cu toți sunt scoborâți, de-ndată.

29Tu ești lumina mea, mereu,

Și-n întunericul cel greu,

Tu luminezi, neîncetat.

30Când, lângă mine, ești aflat,

Peste vrăjmași mă năpustesc

Și-a lor oștire-o nimicesc.

Când lângă mine-i Dumnezeu

Sar peste zidu-nalt, mereu.

31Căile Lui sunt dovedite –

Necontenit – desăvârșite.

Cuvântul Său e curățit,

Iar pentru cei ce au dorit

La El să vină, ne-ncetat,

Domnul, drept scut, S-a arătat.

32Cine mai este, Dumnezeu,

Afară doar de Domnul meu?

Mai este, oare, cineva

Care-i asemeni Lui, cumva?

Mai e vreo Stâncă oare-aflată,

Precum al nostru Domn Se-arată?

33Domnul e cetățuia mea

Și călăuză-L voi avea,

Pe calea dreaptă, negreșit.

34Picioarele mi le-a iuțit,

Asemenea cerboaicelor.

Mi-a pus talpa picioarelor,

Pe locurile care sânt

Înalte, pe acest pământ.

35În luptă, mâna mi-o deprinde,

Iar al meu braț, arcul, întinde.

36Tu mă păzești pe a mea cale,

Cu scutul mântuirii Tale.

Prin bunătatea Ta, eu știu

Că mare-ai să m-ajuți să fiu.

37Sub pașii mei, drumu-i lărgit

Și-al meu picior nu s-a clintit.

38Pe-ai mei vrăjmași, îi urmăresc,

Mereu, până îi nimicesc.

39Nu se mai scoală: sunt zdrobiți

Sub ai mei pași și-s nimiciți.

40Tu, cu putere, mă încingi,

Iar pe vrăjmași, Tu mi-i învingi.

Dușmanii, la pământ, sunt puși,

Căzând sub mine-apoi, răpuși.

41Pe-al meu vrăjmaș, fără-ndoială,

Îl pui să-mi deie socoteală

Și nimiciți sunt toți cei care

Mă-mpresură, cu ură mare.

42În jurul lor, speriați, privesc,

Dar ajutor nu dobândesc,

Pentru că nu e nimenea

Care să poată să li-l dea.

Strigă apoi, la Dumnezeu,

Dar singuri sunt, în ceasul greu,

Pentru că Domnul Își ascunde

Fața, de ei, și nu răspunde!

43Eu îi pisez asemenea,

Încât ajung ca pulberea.

Calc peste toți dușmanii mei,

Ca prin noroiul uliței.

44Al meu popor, fără-ncetare,

Neînțelegeri multe are,

Însă Tu – Dumnezeul meu –

Din ele, m-ai scăpat, mereu.

Cârmuitor, tu m-ai păstrat

Și-s peste neamuri așezat.

Supus, Tu Doamne ai făcut,

Să-mi fie-un neam necunoscut.

45Fiii străinului grăbesc,

La mine, și mă lingușesc.

Ei, la picioare, mi se-aruncă

Și sar la cea dintâi poruncă.

46Fiii străinului leșină,

Căci a lor inimă e plină

De-un tremur cari, spre ea, se suie,

Când eu pornesc din cetățuie.

47Trăiască Dumnezeul meu

Și binecuvântat, mereu,

Să fie El – El, Stânca mea –

Cari, mântuire, o să-mi dea!

‘Nălțat să fii, în toate cele,

Stâncă a mântuirii mele!

48El e răzbunătorul meu,

Care-mi supune, tot mereu,

Popoarele căci, ne-ncetat,

49De-ai mei vrăjmași, El m-a scăpat,

Iar de asupritori – mereu –

Mă izbăvește Dumnezeu.

50De-aceea Doamne, lăudat

Ești, printre neamuri, ne-ncetat,

Iar Numelui Tău, slavă-I cânt

Cât voi trăi, pe-acest pământ.

51Mari izbăviri dă Dumnezeu,

Pentru-mpăratul lui – mereu –

Căci milă, El a arătat

Unsului Său, neîncetat,

Iar David și sămânța lui

Au îndurarea Domnului.

Peste-a lui David seminție,

Mila Lui fi-va, pe vecie.”