Faptele apostolilor 7 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Cuvântarea de apărare a lui Ștefan

1Marele preot a-ntrebat:

„Așa e, cu adevărat?”

2Ștefan răspunse: „Fraților –

Precum și voi, părinților –

Vă rog ca să mă ascultați!

Al Slavei Domn, cum știți, dragi frați,

Lui Avraam S-a arătat –

Mai înainte de-a fi stat

El, în Haran – când locuia

Încă-n Mesopotamia.

3Când Domnul S-a descoperit,

În felu-acesta, i-a vorbit:

„Din țara și familia ta,

Să ieși, căci îți voi arăta,

Drumul, pe care să apuci,

Și țara-n care să te duci.”

4De la Haldei, el a plecat

Și, în Haran, s-a așezat.

După ce tatăl i-a murit,

Dumnezeu, iarăși, i-a vorbit

Și l-a mutat, cum bine știți,

În țara-n care locuiți.

5Dar nici un loc n-a stăpânit,

Ci doar, i s-a făgăduit

Că el, stăpân, are să fie,

Pe ea, cu-ntreaga-i seminție,

Deși copii, nu a avut,

Atuncea când i s-a făcut

6Promisiunea. Dumnezeu

I-a spus, cât îi va fi de greu,

Seminței lui, fiind robită

În altă țară, chinuită,

Ani foarte mulți – cam patru sute.

7„Dar după ce vor fi trecute

Aceste secole, chiar Eu” –

Îi mai spusese Dumnezeu –

„Am să îl judec, negreșit,

Pe neamul care a-nrobit,

Sămânța ta. Pe-ai tăi, apoi,

Îi voi aduce înapoi,

În țară, ca să locuiască

Și-n acest loc să Îmi slujească.”

8Domnul sfârși al Său cuvânt

Și-i dete-apoi, drept legământ,

Tăierea împrejur. Curând,

Avram avu un fiu, iar când

Copilul – care s-a numit

Isac – opt zile-a împlinit,

El, însoțit de cei din jur,

Își tăie pruncul împrejur.

Isac a procedat le fel

Cu Iacov, care-apoi și el,

Pe fiii care i s-au dat –

Pe patriarhi deci – i-a tăiat

Așa precum s-a poruncit

Prin legământ. L-au pizmuit,

9Pe Iosif, frații – ați văzut –

Și, în Egipt, ei l-au vândut.

Dar, Dumnezeu a fost cu el,

10Neîncetat, în locu-acel

Și, din necaz, l-a izbăvit.

Ba, chiar mai mult: i-a dăruit

Înțelepciune, de-a putut

Ajunge-a fi bine văzut,

În fața Faraonului;

Iar astfel, peste casa lui

Și peste-a Egiptenilor

Împărăție, dregător,

Ajunse a fi așezat.

11Tocmai atunci, s-a întâmplat

Că foametea a bântuit,

Egiptul; ea a mai lovit

Întreg Canaanul, mai apoi.

Gemeau, sub grelele nevoi,

Ai noști’ părinți, căci nu găseau

Merinde și, flămânzi, erau.

12Iacov, însă, a auzit

Că, în Egipt, s-ar fi găsit

Grâne destule și, pe dată,

Trimise – pentru prima dată –

Pe-ai noști’ părinți, în acea țară.

13Când ei au mers – a doua oară –

Iosif se face cunoscut,

Fraților săi, și a văzut

Și Faraon, atuncea, cine

E Iosif și, din ce neam, vine.

14Iosif, apoi, l-a înștiințat,

Pe tatăl său, și l-a chemat

Să vină, cu familia lui,

Să stea-n țara Egiptului.

Bătrânul Iacov a plecat –

De șapte’șicinci de inși urmat –

15Și, în Egipt, s-a stabilit.

Acolo el a și murit

Și-apoi, și-ai noști’ părinți, la fel.

16Ei, la Sihem, din locu-acel –

În urmă – fost-au strămutați;

Iar astăzi sunt înmormântați

În locul de mormânt, luat

De-Avram – loc ce l-a cumpărat,

De mult, pe bani, de la Amor

Care-i vânduse un ogor.

17Dar, vremea se apropia

Și iată deci, că trebuia

Ca tot ce Domnul a vorbit

Cu-Avram, să fie împlinit.

Norodul, în Egipt, sporise.

18La tron, alt împărat venise.

Acesta nu îl cunoștea,

Pe Iosif. El nu-l îndrăgea,

19Pe-al nostru neam. A uneltit,

În contra lui, și-a chinuit

Pe-ai noști’ părinți atât de tare,

Încât acești-au fost în stare

Ca, pruncii, să își părăsească,

Să-i lepede, să nu trăiască.”

Vremea lui Moise

20„În vremea ‘ceea, s-a născut

Moise, cel care-a fost plăcut,

În fața Domnului. Hrănit,

‘Nainte de-a fi părăsit,

A fost, trei luni, la tatăl lui,

21Iar fiica Faraonului –

După ce fost-a părăsit –

La ea, acasă, l-a primit,

Crescându-l ca pe-al ei băiat.

22Moise, ușor, a învățat,

Acolo-ntreaga-nțelepciune,

Pe cari putut-a s-o adune

Egiptul. El era om vrednic:

În vorbe și-n fapte, puternic.

23Ani, patruzeci, a împlinit,

Atunci când gândul i-a venit

Să-i cerceteze pe-ai săi frați –

Pe-ai lui Israel fii – aflați

24Robi, în Egipt. El a văzut

Cum unuia i s-a făcut

O nedreptate. Imediat,

Parte-i luă și-a răzbunat

Pe cel ce fost-a asuprit:

Pe Egiptean, el l-a lovit

Și l-a ucis. Moise gândea,

25Cum că ai săi frați vor vedea

Că, Domnul Dumnezeu, prin el,

Va izbăvi pe Israel –

Prin brațul său. Dar n-au văzut

Și, să priceapă, n-au putut.

26A doua zi, când se aflau

Ei, între ei, și se băteau,

Moise-a venit și i-a-ndemnat,

La pace. El a cuvântat:

„Măi oameni, dar voi, frați, sunteți!

Atunci, cum oare, de puteți,

Unul cu altul, răi, să fiți,

Încât să vă nedreptățiți?!”

27Dar, cel care l-a asuprit

Pe celălalt, l-a îmbrâncit

Zicând: „Ești tu stăpânitor?!

Ești, peste noi, judecător?!

28Sau ți-a venit – acuma – bine,

A mă ucide și pe mine,

Cum l-ai ucis pe Egiptean?!”

29În țara zisă Madian,

Atunci când i s-au aruncat

Aceste vorbe, a plecat

Moise, fiind adânc mâhnit,

Și, ca străin, a locuit.

Acolo, doi fii, a avut.

30Anii, în goană, au trecut –

Cam patruzeci s-au perindat –

Un înger când s-a arătat

În para unui rug arzând,

Pe muntele Sinai. Pe când

31Moise se-apropia, uimit,

Din acel rug, a auzit

32Glasul lui Dumnezeu: „Eu sânt

Al lui Avram Dumnezeu Sfânt,

Al lui Isac și Iacov.” El,

Speriat fiind de glasu-acel,

Spre rug, nici n-a mai îndrăznit,

A mai privi. Domnu-a vorbit:

33„Încălțămintea-ți, din picioare,

S-o scoți, pentru că locu-n care

Stai tu, acum – acel pământ

Pe care-l calci – e un loc sfânt.

34Ascultă-Mă: am văzut Eu,

Cum suferă poporul Meu,

Azi, în Egipt. I-am auzit

Și gemetele, și-am venit,

Acuma, să îl izbăvesc.

Du-te-n Egipt, îți poruncesc!”

35Pe cel pe care-l lepădară,

Atuncea când îl întrebară

„Cine te-a pus stăpânitor?

Ești, peste noi, judecător?” –

Pe Moise deci – Domnu-l trimise;

Cu mari puteri îl întărise

Și l-a făcut stăpânitor

Puternic, și izbăvitor

Al lui Israel, ajutat

De îngerul întruchipat

36În rug. El a putut, astfel,

A-l izbăvi, pe Israel,

Din țara Egiptenilor,

Unde – în văzul tuturor –

Minuni și semne a făcut.

Multe minuni au mai văzut,

La Marea Roșie, precum

Și în pustie, pe-al ei drum,

Când, patruzeci de ani, s-au dus.

37Voi știți că acest Moise-a spus,

Copiilor lui Israel:

„Iată că Dumnezeu, chiar El,

O să ridice – la soroc –

Din frații voștri, un proroc,

Ca mine. Seama să luați:

De vorba Lui, să ascultați!”

38Moise acesta e acel

Ce-n mijlocul lui Israel –

Cu îngerul cari i-a vorbit

De pe Sinai și însoțit

De-ai noști’ părinți – a căpătat

Cuvinte vii și ni le-a dat

Nouă apoi. Dar, cum se știe,

39Părinții noștri, în pustie,

N-au ascultat, ci înapoi –

În inimi – s-au întors apoi,

Către Egipt. Ei au cârtit

40Și, lui Aron, i-au poruncit:

„Acuma, niște dumnezei,

Să ne faci tu! Noi vrem, ca ei,

În fruntea noastră să pășească

Și ei să ne călăuzească,

Pentru că Moise-a dispărut

Și nu mai știm ce s-a făcut.”

41Astfel, făcură un vițel

Și, pentru idolul acel,

Au adus jertfe, au jucat,

Și foarte mult s-au bucurat,

De lucrul lor. Când a văzut

42Domnul, ceea ce au făcut,

Și-a întors fața, de la ei,

Lăsându-i pe oameni-acei,

Oștii cerești, să se închine,

Cum scris e prin proroci, știți bine:

„În patruzeci de ani, voi, Mie,

Mi-ați adus jertfe, în pustie?

Mi-ați adus vite junghiate?

Când ai făcut aceste toate,

Tu, casă a lui Israel?

Lucrat-ai tu, în acest fel?

43Voi, lui Moloh, v-ați închinat –

Căci, al său cort doar, l-ați purtat –

Și stelei zeului Remfan.

De-aceea, Eu – în al Meu plan –

Am hotărât să vă strămut,

Și-n Babilon am să vă mut!”

44Părinții noștri, cum se știe,

Aveau acolo, în pustie,

Al întâlnirii cort, făcut

Aidoma celui văzut

De Moise – cum l-a rânduit

Acel care i-a poruncit

Să-l facă. Precum știți și voi,

45Părinții noștri, mai apoi,

Sub Iosua, cortu-au luat

Cu ei, atunci când au intrat

În țara mult făgăduită,

Ce-a fost, de Neamuri, stăpânită,

Pe care Domnul le-a gonit

Din fața lor când au venit.

Până la David, cortu-a stat,

Aici. David a căpătat

46Milă-naintea Domnului,

Voind, apoi, să-I facă, Lui,

O casă. Domnul l-a lăsat,

47Iar Solomon a ridicat

Casa, cum David a dorit.

48Dar Cel Prea-nalt n-a locuit

În ea, și nici nu locuiește

În ceea ce omul zidește,

Precum prorocul a vestit,

Atuncea când a prorocit:

49„Ce casă, Îmi veți face, Mie?

Cerul Mi-e scaun de domnie,

Iar din pământ, Eu Mi-am făcut,

Pentru picioare, așternut.

Deci, care este locul Meu,

Pentru odihnă? Nu tot Eu,

50Cu mâna Mea, am făurit,

Toate câte s-au pomenit?…”

Uciderea lui Ștefan cu pietre

51Ștefan continuă a zice:

„Sunteți, cu toți, tari la cerbice

Și, împrejur, nu v-ați tăiat,

La inimi și urechi! Ați stat,

Întotdeauna, împietriți

Și, tot mereu, vă-mpotriviți

Duhului Sfânt. Cum ați văzut,

Pe-ai voști’ părinți că au făcut,

La fel faceți și voi, acum,

Pășind mereu, pe al lor drum!

52Care proroc a fost primit?

Și care n-a fost prigonit,

De-i voști’ părinți? Ce-aveți de zis?

Întotdeauna, i-ați ucis

Pe-aceia care au vestit

Că vine Cel Neprihănit,

Cel care-a fost vândut de voi,

Pe care L-ați ucis apoi.

53Voi care, Legea, ați primit-o,

Prin îngeri, dar nu ați păzit-o!”

54Când aste vorbe-au auzit,

Tăiați, pe inimi, s-au simțit

Și-au început ca să scrâșnească

Din dinți, gata să îl lovească.

55Ștefan, de Duhul Sfânt umplut,

Privind spre ceruri, a văzut

Acolo, Slava Domnului,

Iar pe Iisus, la dreapta Lui,

Stând în picioare. El a zis:

56„Iată că văd cerul deschis!

Îl văd, pe Fiul omului,

Șezând la dreapta Domnului!”

57Mulțimea s-a înfuriat,

Urechile și-a astupat

Și, într-un răcnet îndrăcit,

Asupra lui, s-a repezit,

Împroșcând vorbe de ocară.

58Ștefan fu scos, apoi, afară

Din cetățuie. Au luat

Pietre, cu toți, și-au aruncat

În el, până când a murit.

Aceia care l-au lovit –

La haine – pază, au lăsat,

Pe-un om cari, Saul, s-a chemat.

59Pe când ei, pietre, adunau

Și cu furie îl loveau,

Ștefan, rugându-se, mai spuse:

„Primește al meu duh, Iisuse!”

60Apoi, el a îngenunchiat

Și, cu glas tare, a strigat:

„Te rog, îi iartă, Domnul meu!

Iar de păcatu-acesta greu,

Nu ține seamă!” A sfârșit

Ruga și-apoi, a adormit.